Am plecat spre Cabana Suru cu un motiv în plus față de dorul de munte: voiam să văd cele două podețe noi montate peste apele Moașei de Salvamont Sibiu, împreună cu Asociația „În Slujba Muntelui”.
Am pornit din capătul Văii Moașei, pe punct roșu. Și, odată trecute podețele, începe muntele adevărat.
Poteca îl ia pieptiș. Urcușul e zdravăn, printre rădăcini și stânci. Dar pădurea te răsplătește la fiecare pas: apa care te însoțește, mici cascade care apar printre copaci, ciripit de păsări și lumina strecurată printre frunze. Iar toamna începuse deja să-și pună, ici-colo, culorile peste verdele pădurii.
Și, pe măsură ce urci, parcă treci dintr-un anotimp în altul. Jos încă verde, sus, pe creasta Făgărașului, prima zăpadă.
După aproape 1.000 de metri diferență de nivel, la 1.450 de metri, apare Cabana Suru.
Și atunci înțelegi că efortul a meritat.
Despre Ioana v-am mai povestit în seria „Oameni și locuri de poveste”. Fosta directoare de vânzări care a lăsat în urmă viața de corporație pentru viața de cabanier. Și despre replica tatălui ei, când a văzut ce cumpărase: „cel mai scump grajd din România”.
Dar Ioana a transformat acel “grajd” exact ceea ce speri să găsești după un drum greu: căldură. La propriu și la figurat.
Cabana e cochetă, înăuntru și afară, cu lemn, lucruri simple, detalii atent alese și multă grijă pentru confortul drumețului. Un hamac în care să-ți întinzi picioarele obosite, locuri de stat la soare sau seara în jurul focului, un colț din care să privești valea și chiar niște indicatoare care îți amintesc, cu umor, că „civilizația” e la 53 de kilometri și că uneori e bine să lași telefonul și să-ți găsești scopul.
Și apoi… masa!
Sincer, nu te aștepți ca la 1.450 de metri, într-o cabană la care totul trebuie să ajungă cu greu, să găsești asemenea răsfăț.
Ciorbiță, tochitură, orez, cartofi, salată de varză, clătite și găluște cu prune. Pe acestea din urmă nu le-am mai prins — înaintea noastră ajunsese un grup de copii și se pare că au avut prioritățile foarte bine stabilite.
Totul delicios. Și, surpriză, servit în niște farfurii care te fac să salivezi înainte de prima îmbucătură. Plating la cabană, la 1.450 de metri! Cine ar fi zis?
Dar cred că farmecul Surului nu stă nici în mâncare, nici în amenajare și nici măcar în priveliște, luate separat.
Stă în atmosferă.
În felul în care, după ce ai urcat ore bune prin pădure, îți dai jos rucsacul și simți că ai ajuns undeva unde cineva s-a gândit la tine. În oamenii care te întâmpină. În masa caldă. În tihna aceea rară în care poți să stai într-un hamac, să privești în depărtare și să nu mai ai nevoie de nimic.
Cabana Suru are o istorie de peste opt decenii. Prima cabană a fost ridicată aici în 1940, a trecut printr-un incendiu și prin ani grei, iar locul a prins din nou viață. Astăzi, povestea continuă prin oamenii care au ales să rămână aici și să aibă grijă de cei care urcă.
Și poate acesta este lucrul care mi-a plăcut cel mai mult: Suru nu încearcă să aducă orașul pe munte. Te face, pentru câteva ore, să nu-i simți lipsa.
Drumul până acolo nu este unul ușor. Nici nu trebuie prezentat astfel. Dar sunt locuri la care frumusețea destinației e cu atât mai mare cu cât ai muncit pentru ea.
Cabana Suru este unul dintre ele.
Iar când cobori, cu Făgărașul în spate și cu apusul în față, rămâi cu sentimentul acela pe care numai muntele știe să ți-l dea:
a fost greu. Dar aș mai urca o dată.
P.S. Dacă urcușul pe punct roșu vi se pare prea solicitant, să știți că spre Cabana Suru mai există și un traseu mai ușor, care pornește de la începutul Văii Moașei. Dar despre el… altădată.
Sursa – Facebook, Daniela Cîmpean