În Copșa Mică, numele Lengyel Ema este rostit cu respect. Unii o spun cu emoție, alții cu zâmbetul specific elevilor care, odinioară, au fost certați pentru un „i” scris greșit. Toți însă își amintesc de ea ca de o profesoară exigentă, dreaptă și profund dedicată meseriei.
Născută la Blaj, orașul supranumit „Mica Romă”, Lengyel Ema a ales drumul filologiei și al catedrei într-o perioadă în care vocația conta mai mult decât confortul. A absolvit liceul la Sighișoara și Facultatea de Filologie româno-maghiară la Târgu Mureș, iar în 1971 a fost repartizată la o școală din satul Tăuni, județul Alba. Acolo a început o poveste care avea să fie spusă ani mai târziu cu umor: „Uite, unguroaica profesoară care a venit să ne predea limba română!”.
Departe de a fi o piedică, această etichetă a devenit o dovadă a profesionalismului său. Copiii au apreciat-o, rezultatele au fost bune, iar mulți dintre elevii ei aveau să reușească mai târziu în viață. Comunitatea din Tăuni a primit-o cu deschidere, iar respectul câștigat în anii petrecuți acolo a rămas una dintre amintirile dragi ale profesoarei.
În 1975, viața a adus-o la Copșa Mică, unde s-a stabilit după căsătorie. De aici, drumul profesional a continuat la Șeica Mică și apoi la Școala „Mihai Eminescu” din Mediaș, o perioadă pe care o consideră definitorie. A fost mereu un spirit critic, o profesoară care nu a ocolit adevărul și care a spus lucrurilor pe nume, chiar dacă acest lucru nu a fost pe placul tuturor.
După Revoluție, Lengyel Ema s-a întors la catedră, în Copșa Mică, unde a predat la Școala nr. 1 și la Școala nr. 3. A format generații întregi, printre elevii săi numărându-se inclusiv viitori lideri ai comunității. Pentru ea, meseria de dascăl nu a însemnat doar predarea limbii române sau maghiare, ci educarea caracterului, insuflarea unui comportament corect și a unei etici sănătoase.
Exigentă, dar apropiată de elevi, profesoara a știut să fie atât autoritate, cât și sprijin. Întâlnirile cu foști elevi, care își amintesc și astăzi lecțiile învățate, sunt dovada cea mai clară că munca sa nu a fost în zadar. În peste 30 de ani de activitate, mii de copii au trecut prin mâinile ei, fiecare lăsând o amprentă, dar și plecând cu o lecție.
Implicată și dincolo de sala de clasă, Lengyel Ema a organizat activități extrașcolare, serbări și evenimente care au adus împreună elevi, părinți și profesori. A crezut mereu că educația este un efort comun și că bucuria de a învăța trebuie cultivată.
Pensionată din 2001, profesoara privește înapoi cu luciditate și mândrie. „Am fost exigentă, dar dreaptă”, spune ea, convinsă că proverbul „ai carte, ai parte” nu și-a pierdut actualitatea. Într-o comunitate mică, dar plină de povești, Lengyel Ema rămâne una dintre acele figuri care demonstrează că adevărata performanță în educație se măsoară în oameni, nu în ani.